Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei a publicat la 1 aprilie 2020 raportul pe anul 2019 cu privire la modul în care statele părți la Convenție execută hotărârile pronunțate de Curtea europeană a drepturilor omului[1].
Anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la înființarea Consiliului Europei, iar în anul 2020 se sărbătoresc 70 de ani de la semnarea Convenției europene a drepturilor omului care este privită ca ”inima proiectului politic” asumat de Consiliul Europei.
Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei are potrivit art. 46 din Convenție atribuții esențiale în supravegherea executării hotărârilor și face eforturi susținute pentru ca statele să recunoască victimelor o reparație completă și să schimbe situațiile care au determinat constatarea încălcării.
Executarea completă și cât mai repede a hotărârilor care constată încălcarea Convenției este dovada care susține credibilitatea sistemului, păstrarea autorității Curții europene a drepturilor omului și a respectului statelor semnatare pentru valorile protejate prin Convenție.
Dosarul judecat de Curte se închide odată cu pronunțarea hotărârii, dar o altă etapa la fel de spectaculoasă se deschide în momentul în care hotărârea trebuie executată de către statul pârat. Această etapă este uneori un proces lung și anevoios, adesea necunoscut publicului larg, iar cei care se ocupă de supravegherea executării stau într-un nemeritat anonimat.
Comitetul de Ministri decide procedura de supraveghere a executării unei hotărâri definitive care poate fi standard sau sustinută, iar la final va adopta o rezoluție prin care declară hotărârea executată.
Sunt executate sub supraveghere susținută acele cauze care implică măsuri individuale urgente, hotărârile pilot, hotărârile care necesită probleme structurale sau complexe, așa cum au fost identificate de Curte sau chiar de Comitetul de Miniștri în cursul executării.
Sunt executate sub supraveghere standard toate celelalte hotărâri. Regula în materia executărilor este că statul este responsabil ca o hotărâre a Curții să fie adusă la îndeplinire, prezentând Comitetului de Ministri un plan de acțiune în care arată ce întelege să facă în concret.
Măsurile individuale sunt numeroase și pot include, plata sumelor stabilite cu titlu de satisfacție echitabilă sau, atunci când este posibil, îndreptarea situației care a generat încalcarea, spre exemplu: redeschiderea unei proceduri interne, cu condiția ca reclamantul să urmeze căile legale interne sau executarea unei prestații anume.
Măsurile generale răspund unor probleme structurale aratate de Curte în hotărâre sau care apar chiar în timpul executării, ca de exemplu: schimbarea legislatiei, reglementarea unei cai de recurs efective, schimbarea practicii judiciare, acțiuni concrete de îmbunatățire a condițiilor din penitenciare etc.
Scopul activității de supraveghere nu este doar plata sumelor arătate în hotărâri, ci mai ales, să se ajungă la schimbari consistente care să repare și să opreasca izvorul de probleme constatate.
Serviciul de executări are un dublu rol, de a asista și a consilia Comitetul de Ministri în îndeplinirea atribuțiilor lui, dar și de a susține Statele membre în eforturile lor de a executa pe deplin, în mod eficace și în termen rezonabil hotărârile pronunțate în contra statului.
Activitățile servicului de executări pot fi confidențiale, însă de cele mai multe ori sunt publice. Deseori sunt antrenate și organizațiile pentru protecția drepturilor omului și specialiștii în domeniu.
În pleiada de activități și eforturi pentru de a transpune în realitate hotărârile Curții se adaugă și Programul european de formare în drepturile omului pentru profesioniștii dreptului – HELP[2]. El este adresat celor 47 de state și dispune de 36 de cursuri referitoare la diverse teme din Convenție. În prezent sunt peste 230 adaptari ale acestor cursuri pentru nevoile diverselor categorii de profesioniști ai dreptului din fiecare stat membru. În 2019 a fost realizat în cooperare cu Serviciul de executari un program de formare specific pe executări.
Toată această activitate a fost desfașurată în ciuda resurselor financiare reduse ale Consiliului Europei ceea ce a facut să fie necesară atragerea de alte resurse extrabugetare, inclusiv programe europene, contribuții voluntare ale statelor membre sau de la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului[3].
Cu privire la țara noastră cifrele care sunt prezentate în raport susțin poziția fruntașă pe care o avem în rândul țărilor care au încălcari dese ale Convenției.
De la prima condamnare, în 1998, România a ajuns în fața Comitetului de Miniștri cu un total de 1740 de hotărâri care au fost sau urmează să fie executate. Din acestea, 1457 de hotărâri au fost executate și închise prin rezoluția Comitetului de Miniștri.
În prezent sunt în curs de a fi executate un numar de 283 hotărâri de referință și repetitive. În 2019, România a închis 113 cauze, față de 393 cauze în anul 2018.
În anul 2019, Romania a fost pe locul patru după Federația Rusă, Ukraina și Turcia la numarul de hotărâri în supraveghere susținută, cu un total de 8% din numarul total de hotărâri pentru cele 47 de state.
În anul 2019 Romania a plătit în procesul de executare a hotărârilor de condamanare o suma de 4 395 996 euro din totalul de 77 244 322 euro platiti de cele 47 de state împreună.
Statele care au platit sume mari sunt: Armenia – 2 130 858 euro, Grecia – 1 562 538 euro, Ungaria – 5 391 826 euro, Italia – 16 964 113 euro, Malta – 1 081 035 euro, Portugalia – 4 690 494 euro, Slovacia – 3 222 290 euro, Turcia – 2 170 693 euro, Ukraina- 1 675 140 euro si Federatia Rusa – 28 547 005 euro.
State precum, Suedia, Finlanda, Republica Ceha, au platit zero euro.
Dintre cauzele în curs de executare aflate în supraveghere susținută, unele ridică probleme deosebit de complexe și care se află de o lungă perioadă de timp în asteptarea măsurilor generale care să fie adoptate de autorități. Doar dupa ce aceste măsuri vor fi adoptate, Comitetul de Miniștri va da rezoluția de închidere.
Dintre hotărârile contra Romaniei, de referintă și aflate în supraveghere susținută am ales câteva reprezentative. Pe site-ul dedicat serviciului de executari putem identifica pasii făcuți în executarea cauzelor definitive, măsuri individuale sau generale, planul de acțiune propus de statul român, proiectele de legi adoptate sau orice ale evenimente legate de procesul de executare.
Cauzele legate de dreptul de proprietate. Grupul de cauze Străin și alții c România, 2000 priveste un numar de 174 de hotărâri pe care CEDO le-a pronunțat în contra României, sancționând astfel, lipsa caracterului efectiv al mecanismului de restituire a bunurilor naționalizate așa cum a fost stabilit prin legile adoptate de statul roman. În prezent mai sunt 7 cauze în supraveghere susținută iar autoritățile urmează să îndeplinească măsurile individuale sau generale convenite cu Comitetul de Miniștri. Cauzele tip Strain au în comun urmatoarea situație premisă: instanțele naționale judecau acțiunile vechilor proprietari în contra chiriașilor dobânditori și pronunțau o hotărâre care, pe de o parte constata nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului, iar pe de alta respingea acțiunea în revendicare sau în anularea titlului statului. Prin aceste hotărâri statul recunoaștea că bunul nu a iesit din patrimoniul vechiului proprietar și astfel, acesta putea dovedi noțiunea de bun asupra imobilului in fata CEDO. În acelasi timp, titlul de proprietate al chiriasului dobânditor se consolida prin respingerea acțiunii. Curtea a sancționat în aceste hotarari ”jocul recunoașterii celor două drepturi de proprietate prin aceeași hotărâre”, astfel ca s-a ajuns ca vechiul proprietar să fie privat de beneficiul părții din hotărârea judecătorească care se referea și la apartamantul vândut.
Cauza Maria Atanasiu c Romania, 2010 are in vedere o altă situație premisă: întârzierea în executare sau neexecutarea unor hotărâri judecătorești sau a unor acte administrative ce dispuneau restituirea de bunuri sau acordarea de măsuri compensatorii pentru bunuri naționalizate.
Curtea reține în această hotărâre că nici o autoritate judiciară nu a dispus să fie restituit în natură bunul către reclamantă, chiar dacă prin decizia internă s-a constatat caracterul nelegal al preluării imobilului, iar această constatare nu determină automat dreptul la restituirea bunului. Reclamanta nu este titulara unui bun corporal, ci este titulara unui interes patrimonial în sensul Convenției și deci are dreptul la măsuri reparatorii, întrucât bunul a fost preluat în mod nelegal de stat și ea are calitate de persoană îndreptățită. Reclamanta deține doar o creanță în contra statului și prin urmare are dreptul de a fi indemnizată în condițiile legii. Aceasta este situația din hotărârea Maria Atanasiu în care Curtea a reținut că statul trebuie sa prevadă reguli clare și simple, să reglementeze un sistem de indemnizații simplu care poată să prevadă o plafonare a sumelor și eșalonarea în timp, de așa natură încât să se asigure un just echilibru între interesele vechilor proprietari și interesul general al comunității.
Un prim plan de acțiune a fost prezentat Comitetului de Ministri în 2010 prin care statul se obliga să modifice legislația în materie și să accelereze procedura de acordare a indemnizațiilor. Un alt plan de acțiune modificat a fost comunicat Comitetului de Ministri în 2017 prin care statul roman se angaja ca mecanismul pus în practică prin Legea nr. 165/2013 să ofere premise pentru o bună funcționare a sistemului de reparații. Practic, ce s-a intamplat în plan administrativ și legislativ în această materie a fost efectuat sub coordonarea Comitetului de Miniștri în procesul de supraveghere a hotărârilor CEDO. Ultimele informații puse la dispoziția Comitetului de Ministri și făcute publice dateaza din iulie 2019.
Cauze care privesc condițiile de detenție din penitenciare sau din centrele de reținere și de arest preventiv. Bragadireanu c Romania, 2008 este prima condamnare pentru condițiile din penitenciare și pentru modul în care se acordă îngrijiri medicale în aceste locuri de deținere. Reclamantul era o persoana cu handicap, cu drept la un asistent personal, întrucat avea probleme serioase de sănătate, urmare a unei colostomii. Cu privire la dreptul la asistent personal, Autoritatea pentru persoanele cu dizabilităti a susținut la data cand a fost sesizată, decembrie 2005, că pe perioada cât se află în stare de deținere, doar penitenciarul este responsabil să ofere îngrijire persoanei cu handicap. Curtea a reținut că situația reclamantului, deținut într-un penitenciar obișnuit unde a împărțit patul cu alți deținuți, fară duș și apă caldă, lipsă de igiena și lipsa altor facilități necesare unei persoane în situația reclamantului, constituie tratament degradant și inuman, ce încalcă art. 3 din Convenție.
Au urmat încă 81 de hotărari de condamanare pentru condiții de detenție până când Curtea a pronunțat hotărârea pilot Rezmives și alții c România în 2017. În aceasta ultimă hotărâre, reclamanții s-au plâns pentru condițiile din penitenciarele unde au fost încarcerați, suprapopularea, spațiul redus pentru fiecare deținut, ferestrele extrem de mici care nu permiteau lumina naturală in celula, aerul irespirabil, numarul mic de toalete pentru un numar mare de deținuți, faptul ca puteau face duș de două ori pe saptămână împreună cu alți codeținuți, unii erau obligați să stea câte doi în pat, lipsa apei calde, mâncarea de o calitate foarte scazută, etc. Alte hotărâri vizau condițiile din centre de reținere si arest preventiv ale poliției care erau lipsite de toalete, fară condiții minime de igienă, fără apa și lumină naturală.
Printre probele administrate au fost recomandari ale Avocatului Poporului întocmite în urma verificărilor efectuate în mai multe penitenciare, precum și rapoarte ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT).
Curtea a decis ca accesul liber la toalete aflate în bună stare de funcționare și de igienă sunt elemente esențiale pentru statutul unui om și că deținuții trebuie să beneficieze de astfel de condiții, inclusiv să li se ofere protecția intimitătii în astfel de spații. În spațiile de deținere nu trebuie să existe șoareci sau alți paraziți, iar deținutul trebuie să aibă un minimum de spațiu personal. Curtea a decis condamnarea statului roman pentru încalcarea art. 3 din Convenție, întrucât condițiile de detenție asa cum au fost dovedite au creat suferințe de o așa intensitate care depașeau nivelul de suferințe inerent detentiei.
Curtea a pronunțat 93 de hotărâri pe condiții de detenție între 2007 si 2012, apoi a sesizat autoritățile în baza art. 46 din Convenție, solicitand să fie luate măsuri generale pentru această problemă structurală. În 2016 erau deja pronunțate încă 150 de hotărâri și erau pendinte pe rolul Curții încă 3200 plângeri. Persistența acestor probleme structurale care au cauzat violari repetate pe parcursul atâtor ani este considerată, atat un factor agravant pentru responsabilitatea statului roman, cât o amenințare pentru eficiența dispozitivului de control instituit de Convenție, pentru viitor.
Existența și amploarea problemei structurale identificate de Curte impunea două tipuri de măsuri generale: a)măsuri pentru a micșora numarul de deținuți în penitenciare și de a îmbunătăți condițiile de detenție și b) reglementarea unui recurs efectiv, în sensul ca persoana deținută în condiții improprii să poată sesiza judecatorul care supraveghează executarea cu o acțiune care să permită acordarea unei compensații.
În raportul pe 2019 cu privire la cauza Rezmives si altii c Romania autorii au reținut ca surprizătoare maniera de a revoca măsura recursului compensatoriu care a fost aleasă și adoptată de statul roman în procesul de executare a hotărârii pilot, fără a propune o altă masură alternativă. Guvernul roman s-a angajat să prezinte un nou plan de acțiune și de a continua procesul de executare a acestei hotărâri, dar în prezent executarea hotărârii nu a mai înregistrat nici un progres.
Cauze care se referă la situația persoanelor cu probleme de sănătate mentală. Executarea hotărârilor pronunțate în cauzele de acest fel reprezintă o provocare la fel de mare ca problema condițiilor de detenție. Dacă persoanele din penitenciare au familii care de multe ori îi susțin și acoperă parțial nevoile lor în detenție, situația oamenilor din centrele de îngrijire, a bolnavilor cu afecțiuni psihice este grea, aceștia fiind adesea părăsiți sau rejectați de familii. În plus, este și mai dificilă rezolvarea unor probleme pentru categorii sociale dezavantajate atunci vocea societății este slabă sau chiar ostilă.
Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c România, 2014. O hotărâre mare care a atras o condamnare pe art. 2 și 13 din Convenție pentru pentru moartea unui tânăr în Spitalul neuropsihiataric de la Poiana Mare. Acest tânar rom, infectat cu HIV, părăsit la naștere, cu o deficiență intelectuală gravă, și-a petrecut viața scurtă trecând de la un centru la altul.
Dl Câmpeanu ne-a lăsat moștenire dreptul de reprezentare a persoanelor speciale ca și el, vulnerabile și fără rude sau persoane apropiate. Curtea a decis că Centrul de Resurse Juridice are calitatea de reprezentant de fapt al Dlui Câmpeanu, în condițiile în care era o persoana vulnerabilă, aflată în grija și în răspunderea statului. O asemenea persoană nu avea cum să acționeze singură pentru protecția drepturilor sale, în condițiile în care autoritățile nu desemnaseră un tutore legal sau un reprezentant legal.
Executarea acestei hotărâri, la mai bine de șase ani de la adoptare, este departe de a fi realizată. Un proiect de lege privind modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap a fost pusă în debatere publică. Scopul este de a se completa legea, ”pentru ca persoane aflate în situaţii similare cu domnul Câmpeanu să beneficieze de o reprezentare eficientă şi independentă, astfel încât să se poată plânge în fața instanțelor naționale ori a unei autorităţi interne independente cu privire la încălcarea drepturilor lor legate de starea de sănătate şi tratamentul acordat”[4]. Se intenționează reglementarea profesiei de ”reprezentant legal” și astfel în procedura de supraveghere a executării acestei hotărâri se urmareste implementarea unui nou mecanism al reprezentarii acestor persoane.
Cu privire la realitatea din teren în Raportul special privind situația respectării drepturilor omului în spitalele de psihiatrie din România întocmit de Avocatul Poporului în decembrie 2019 regasim consemnate : ”pacienti puși sub interdicție, pentru care instanța de judecată a dispus să fie numită tutore autoritatea administrației publice de la nivelul unității administrativ teritoriale, realizarea procedurilor specifice (obținere consimțământ tratament, investigații medicale etc.) era îngreunată de lipsa unei decizii a autorității locale de delegare a atribuțiilor de tutore pentru persoana internată, unei persoane din compartimentul de specialitate al primarului (asistență socială), astfel că nu exista o colaborare eficientă”, sau ”o problemă cu care se confruntă spitalul o constituie pacienții cu afectări ale sănătății mintale care implică modificarea discernământului, care nu au aparținători și nici reprezentanți legali care să-i reprezinte în relația cu spitalul, medicii fiind puși în situația de a nu-i putea interna, dacă aceștia refuză. În vederea clarificării situației persoanelor în cauză, au fost efectuate demersuri la autoritățile tutelare competente, dar, până la momentul anchetei instituției Avocatul Poporului, ele au rămas fără rezultat.”[5]
O altă problemă în executarea acestei hotărâri privește efectivitatea anchetei penale în cazul deceselor persoanelor internate în centre. Serviciul de executari face eforturi să fie respectată obligația de informare asupra deceselor ce se petrec în aceste centre și totodată să fie efectuată în mod obligatoriu o expertiză medico-legală în cazul decesului acestor persoane.
N c România, 2017. Menținerea internării mai bine de 16 ani într-un centru de boli psihiatrice fără a se administra probe din care să reiasă faptul că reclamantul este periculos pentru el însuși sau pentru cei din jurul său, apare ca fiind fără o bază legală și nu poate fi justificată în baza art. 5 alin. 1 lit e) din CEDO. Ceea ce se dorește a se implementa ca practică prin această hotărâre este ca după o perioadă de la internarea unei persoane să fie făcute periodic verificări corecte si nu formale cu privire la oportunitatea menținerii măsurii internării. Aceasta evaluare trebuie făcută în considerarea situației persoanei la data verificării și nu în raport de fapte săvarșite cu mult timp înainte, astfel dacă situația persoanei s-a schimbat, limitarea libertății prin menținerea internării nu se mai justifică. Serviciul de executari supraveghează măsurile individuale dispuse, respectiv, modul în care se va rezolva problema reprezentării acestui reclamant în condițiile în care el a fost pus sub tutelă, fiind desemnată Primaria de la locul situării spitalului, care la rândul sau a desemnat un angajat drept tutore. Totodată va veghea dacă serviciile sociale puse la dispoziție vor fi corespunzatoare în condițiile în care eforturile de a-i gasi reclamantului un domiciliu după punerea sa în libertate au rămas multă vreme fără rezultat, întrucât autoritățile nu dispun de structuri și locuri de primire adaptate unor astfel de situații.
Grupul hotărârilor referitoare la internarea persoanelor cu tulburari mentale ridică probleme deosebit de complexe iar schimbările legislative, administrative ce se vor face au in vedere: condițiile de viață pentru pacienții din spitalele de psihiatrie, internările persoanelor în spitalele psihiatrice să fie făcute legal și să fie lipsite de caracter arbitrar sau abuziv, consimțământul pentru tratamentul psihiatric, căile de recurs puse la dispoziția persoanelor internate să fie accesibile si eficiente.
Violența domestică. Bălșan împotriva României, 2017. Reclamanta a folosit căile procesuale interne prevăzute de procedura penală, dar autoritățile naționale, deși cunoșteau situația sa, nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a pedepsi făptuitorul și a preveni alte agresiuni. Autoritățile naționale au lispit de sens cadrul juridic național și au considerat că reclamanta provocase violența împotriva sa, că violența nu reprezentase pericol social și că, prin urmare, nu era atât de gravă pentru a impune sancțiuni penale. Curtea consideră că violența suferită de reclamantă poate fi privită ca violență bazată pe gen, care reprezintă o formă de discriminare împotriva femeilor. Desi România a adoptat o lege și o strategie națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie, autoritatile nu au dovedit implicare în luarea de măsuri pentru a combate în mod real și eficient violența domestică, astfel ca s-a încalcat art. 14 împreuna cu art. 3 din Convenție.
Procesul de supraveghere a executării consemnează armonizarea legislației naționale în raport cu Convenția Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenței împotriva femeilor şi a violenței domestice, cunoscuta drept Convenția de la Istambul, 2011. Desi rețeaua de servicii sociale în ceea ce priveste violența domestică s-a dezvoltat în raport cu situația anterioară, serviciul de executări rămane atent față de persistența și gravitatea fenomenului, întrucât numarul persoanelor trimise în judecată este mult prea mic față de numarul sesizărilor făcute de victimele violenței domestice.
Executarea hotărârilor judecatorești pronunțate de instanțele naționale în contra statului român ca debitor public. Grupul Săcaleanu. (Săcaleanu c Romania, 2005). Acest grup de hotărâri CEDO în supraveghere susținută cuprinde în prezent 19 hotărâri, fiind 77 în total și se referă la neexecutarea sau întârzierea considerabilă în executarea hotărârilor date în contra debitorilor publici sau a debitorilor controlați de stat și care refuză să execute obligațiile respective. Jurisprudența bine stabilită a Curții este că statul are o responsabilitate directă și deplină pentru acele persoane juridice cu capital public și care nu se bucură de independență instituțională operațională suficientă în raport de stat. Aceste persoane juridice sunt ținute să își achite obligațiile fată de creditori. Întrucât unele din aceste societăți sunt în faliment, problemele practice au determinat autoritățile române să formuleze în fața Curții o cerere de interpretare a hotărârilor în acord cu art. 79 din Regulamentul Curții, Zlatin si altii, 2018 et S.C. Polyinvest S.R.L.si altii, 2018.
În mai 2017, Comitetul de Miniștri a primit din partea statului un plan de acțiune prin care s-au propus modificări ale cadrului legislativ atât pentru situația când obligația priveste o sumă de bani sau pentru situația când obligația nu are caracter pecuniar. Acest plan de acțiune iși propune să reglementeze căi de recurs efective pentru situația în care întârzierile sunt semnificative.
Durata proceselor. Grupul Vlad, 2013. Durata excesivă a proceselor civile, (54 hotărâri în grupul Nicolau c România, 2006) și a proceselor penale (30 de hotărâri în Grupul Stoianova si Nedelcu c România, 2005). Este o problemă, pe cat de veche, pe atat de greu de rezolvat, cu multiple planuri de acțiune propuse de stat de-a lungul anilor. S-au propus căi de recurs noi care însă nu au rezolvat problemele ivite înainte de adoptarea legii noi și care sunt sancționate de Curte prin aceste hotarari.
Concluzie. Procesul de reformă a Curții europene a drepturilor omului început în 2010 la Interlaken, oglindit și de activitatea serviciului de executări, a dus la consolidarea sistemului Convenției.
Obligația statelor de a executa hotărârile CEDO sub supravegherea Consiliului de Miniștri își are temeiul în art. 1 si 46 din Convenție, în condițiile în care una din prioritățile României în relația cu Consiliul Europei este promovarea respectării prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, prin urmărirea executării corecte, a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Procesul de supraveghere se realizează cu mijloace politice, dar scopul este acela de a obține respectul Convenției asa cum este interpretată de jurisprudența Curții și implicit de a repara încălcările petrecute și de evita altele noi, ceea ce inseamna că ”pentru aceste obiective non-politice este necesară decizie politică”, precum și angajamentul și profesionalismul celor implicați.
[1] https://rm.coe.int/annual-report-2019/16809e0fa4 sau https://rm.coe.int/rapport-annuel-2019/16809e0fa5
[2] http://help.elearning.ext.coe.int/
[3] Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului a fost creat in 2008 prin contribuția Norvegiei ca stat inițiator și fondator, Consiliul Europei și Banca de dezvoltare a Consiliului Europei. Ulterior s-au alaturat Germania, Olanda, Finlanda, Elvetia, Marea Britanie și Luxembourg. Misiunea avută în vedere este de a susține din punct de vedere financiar eforturile statelor pentru a îndeplini obligațiile ce decurg din Convenția europeană a Drepturilor Omului și alte acte ale Consiliului în materia drepturilor omului.
[4] Minuta dezbaterii publice a Proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care a avut loc miercuri, 15 mai 2019, la sediul ANPD.
[5] http://www.avp.ro/rapoarte-speciale/2019/raport_special_2019_3.pdf, p. 20.