Convenția europeană a Drepturilor Omului[1] după 70 de ani este o instituție în plin proces de reformare.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[2] a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Chiar înainte de a intra în vigoare, statele semnatare au adoptat Primul Protocol adițional. Au urmat apoi și alte Protocoale[3] care au avut drept scop, fie să lărgească numarul drepturilor garantate de Convenție, fie au adus modificari instituțiilor care asigurau mecanismul de control al Convenției.
Primul protocol adițional a fost semnat la 20 martie 1952 și a intrat în vigoare la 18 mai 1954. Acest protocol a completat Convenția cu trei drepturi importante, protecția proprietății, dreptul la educație și dreptul la alegeri libere.
Protocolul nr. 2 si Protocolul nr. 3 au fost semnate la 6 mai 1963 și au intrat în vigoare la 21 09 1970. Protocolul nr. 2 a reglementat posibilitatea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei de a solicita CtEDO avize consultative asupra problemelor juridice ce privesc interpretarea CEDO și a protocoalelor.Protocolul nr. 3 a modificat textul inițial al Convenției cu privire la dreptul vechii Comisii europene a drepturilor omului de a decide respingerea ca inadmisibilă a unei plângeri oricând pe parcursul examinarii cazului.
Protocolul nr. 4, a fost semnat la 16 septembrie 1963 și a intrat în vigoare la 2 mai 1968. A adăugat noi drepturi: interzicerea privării pentru datorii, libertatea de circulație, interzicerea expulzării propriilor cetațeni și interzicerea expulzărilor colective de străini de catre statele semnatare.
Protocolul nr. 5 a fost semnat la 20 ianuarie 1966 a intrat in vigoare la 20 decembrie 1971 și a adus clarificări privind durata mandatelor membrilor vechii Comisii europene a drepturilor omului precum și durata membrilor Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 6, semnat la 28 aprilie 1983, a intrat in vigoare la 01 martie 1985 a adus abolirea pedepsei cu moartea dar cu o derogare, pentru fapte savașite în timp de razboi sau în timp de pericol iminent de razboi.
Protocolul nr. 7, semnat la 22 noiembrie 1984 a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1988. Acest protocol reglementează unele garanții procedurale privind expulzarea străinilor și prevede urmatoarele noi drepturi: dreptul la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, dreptul de a fi indemnizat în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de două ori, egalitatea între soți.
Protocolul nr. 8 a fost semnat la 19 marte 1985 și a intrat în vigoare la 01 01 1990. Protocolul nr. 9 a fost semnat la 06 noiembrie 1990 și a intrat în vigoare la 01 octombrie 1994. Prin aceste doua protocoale s-au adus modificari care au răspuns nevoii de a îmbunatăți și de a accelera procedura de judecată în fața vechii Comisii a Drepturilor Omului și în fața Curții europene a Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 10 a fost semnat la 25 martie 1992 și nu a intrat în vigoare niciodată.
Protocolul nr. 11, a fost semnat la 11 mai 1994 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. România a ratificat acest protocol prin Legea nr. 79 din 1995 publicată in M. Of. nr. 147/13 07 1995. La 1 noiembrie 1998, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 11, Protocolul nr. 9 a fost abrogat. Protocolul a fost adoptat ca urmare a deciziei statelor membre ale Consiliului Europei de a reforma mecanismul de control stabilit prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului. În contextul istoric din acele timpuri marcat, pe de o parte, de creșterea numărului cererilor adresate Curții, iar pe de alta, de numarul tot mai mare de state care au devenit membre ale Consiliului Europei, devenea necesară restructurarea mecanismului de control stabilit prin CEDO cu scopul de a întări eficacitatea protecției drepturilor fundamentale prevazute in Conventie. Prin acest Protocol s-a înlocuit vechea Comisie a drepturilor omului și Curtea europeană a drepturilor omului, cu actuala Curte Europeana a Drepturilor Omului care are activitate permanentă și s-au adoptat reguli noi privind procedura de judecată a cererilor. Practic, prin acest protocol s-au înlocuit toate articolele din cuprinsul vechii Convenții care priveau procedura de judecată precum și Protocolul nr. 2 referitor la competența Curții de a oferi avize consultative. Acest protocol a determinat restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenție prin crearea Curţii europene a drepturilor omului ca unic organism jurisdicţional.[4]
Protocolul nr. 12 a fost semnat la 4 noiembrie 2000, a intrat in vigoare la 01 04 2005 si prevede in art. 1 interdicția generală a discriminarii.
Protocolul nr. 13 a fost semnat la 03 mai 2002, a intrat in vigoare la 01 iulie 2003 si prevede abolirea pedepsei cu moartea fară derogari sau rezerve.
Protocolul nr. 14 a fost semnat la 13 mai 2004 și a intrat în vigoare la 01 iunie 2010. Romania a ratificat acest protocol prin Legea nr. 39/2005 publicata in M. Of. nr. 238/22 martie 2005. Acest protocol a fost adoptat din nevoia ”urgentă ” a Curții de a trata eficient numarul tot mai mare de plângeri cu care era asaltată, de a menține și de a întări pe termen lung sistemul său de control și de a veghea ca această curte internațională să continue rolul său preeminent în protectia drepturilor omului in Europa. Protocolul nr. 14 a introdus judecatorul unic, a modificat competenta de judecata a Comitetelor și a mai adaugat un motiv de inadmisibilitate care are în vedere situația când reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție impune examinarea pe fond a cererii.
Protocolul nr. 15[5] a fost semnat la 24 iunie 2013 si nu este in vigoare[6]. Articolul 1 din acest protocol arata ca Preambulul Convenției se completază cu urmatoarea dispozitie:”..revine in primul rand statelor semnatare, în virtutea principiului subsidiaritătii să garanteze respectul drepturilor și libertaților prevăzute în Convenție şi acționand astfel, statele beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului …” Totodată termenul de depunere a plângerii se va reduce de la sase, la patru luni. În preambulul acestui Protocol se arată că el a fost adoptat în urma concluziilor și declarațiilor adoptate în timpul conferintelor de inalt nivel asupra viitorului Curtii ce au avut loc la Brighton, in aprilie 2012, Izmir, aprilie 2011, Interlaken, februarie 2010.
Protocolul nr. 16[7] a fost semnat la 02 octombrie 2013 și a intrat în vigoare la 01 august 2018 doar pentru statele care l-au ratificat. Era prevăzut că acest protocol să intre în vigoare dacă este ratificat de minumum 10 state, spre deosebire de celelalte protocoale care intră în vigoare dacă sunt ratificate de către toate statele. România a semnat la 14 octombrie 2014 acest protocol, dar nu l-a ratificat. Prin urmare, nu este încă în vigoare în ceea ce priveste țara noastră. La data prezentului material, septembrie 2020, Protocolul 16 a intrat în vigoare pentru urmatoarele state: Albania, Armenia, Andorra, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Grecia, Lituania, Luxembourg, Olanda, San Marino, Slovenia, Slovacia și Ucraina. În preambul acestui protocol se arată că lărgirea competenței Curții de a oferi avize consultative va întări conlucrarea cu autoritațile naționale și va consolida aplicarea Convenției în acord cu principiul subsidiaritații. Protocolul nr. 16 dispune : ”Instanţele supreme din statele semnatare, cum sunt cele desemnate în conformitate cu art. 10[8], pot adresa Curţii cereri de aviz consultativ asupra unor chestiuni de principiu referitoare la interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Instanţa care formulează cererea poate solicita un aviz consultativ doar în cadrul unei cauze pendinte în faţa acesteia. Instanţa care formulează cererea trebuie să-şi motiveze solicitarea şi să prezinte aspectele relevante ale contextului juridic şi de fapt ale cauzei pendinte ». Un complet de cinci judecatori ai Curții vor analiza solicitarea și pot accepta sau pot refuza cererea. În caz de acceptare, avizul consultativ va fi dat de Marea Cameră.
O prima concluzie: activitatea de reformare a Curtii Europene a Drepturilor Omului este un proces început cu mulți ani în urmă și care a devenit în ultimii ani o prioritate a statelor semnatare, a Consiliului Europei, a judecatorilor Curtii și a Grefei Curții. Aceasta preocupare de reformare arată că CtEDO este o instituție vie, perfect conectata la viata prezenta, care se preocupă de a răspunde nevoilor statelor și nevoilor cetațenilor lor și că are o viziune strategică, pe termen lung cu privire la rolul viitor al Curții cu scopul de a asigura funcționarea durabilă a mecanismului Convenției.
Conferințele care au stabilit prioritățile în procesul de reformă
Conferința de la Interlaken asupra viitorului Curtii Europene a Drepturilor Omului, 2010.[9]
În cadrul declarației finale adoptată la 19 februarie 2010 s-a notat cu îngrijorare numarul tot mai mare de cereri individuale. S-a considerat ca aceasta situație a cauzat prejudicii eficacitații și credibilității Convenției și mecanismului de control, reprezentând astfel, o amenințare la adresa calității și coerenței jurisprudenței și autorității Curții. În cuprinsul declarației adoptate s-a subliniat natura subsidiară a mecanismului de control instituit de Convenție și rolul fundamental pe care autoritățile naționale – Guvern, instanțe, Parlament – trebuie să il îndeplinească în garantarea și protecția drepturilor omului la nivel național. Conferința a reiterat obligația statelor semnatare pentru respectarea principiului subsidiaritații care implică o responsabilitate partajata între Statele membre și Curtea europeană a Drepturilor Omului.S-a adoptat un plan de acțiune pentru reformarea mecanismului de control efectuat de Curte care cuprinde printre altele:
- necesitatea ca autoritățile naționale să recunoască și să înțeleagă standardele Convenției și să se asigure ca sunt aplicate;
- să fie executate toate hotărârile Curții date în contra statului respectiv și să ia măsurile necesare pentru a preveni viitoare violari similare;
- statele trebuie să țină seama de evoluția jurisprudentei Curții și să înteleagă consecințele care derivă din hotărârile Curții care conțin o condamnare în contra altui stat, atunci cand ordinea juridică internă poate ridica o problema similară;
- Să fie asigurat oricarei persoane ale carei drepturi au fost încălcate, dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, fie prin introducerea unor cai de recurs specifice, fie prin adaptarea căilor de recurs generale;
Conferința la nivel înalt de la Izmir, 2011[10]
A consemnat progresul concret înregistrat în urma Conferinței de la Interlaken și s-a subliniat caracterul subsidiar al mecanismului Convenției care constituie un principiu transversal și fundamental de care, atat Curtea, cat si Statele părti trebuie să țină seama.Aplicarea Convenției și jurisprudenței la nivel național însemna printre altele:
- Să existe cai de recurs interne eficace, (căi de recurs specifice sau cele generale adaptate) și care să permită instanțelor să se pronunțe asupra unei încălcari a Convenției invocată de cetațenii statului. În cazul în care asemenea remedii interne nu existau, situația trebuia remediată.
- Planul de învățământ pentru formarea profesională a judecatorilor, procurorilor, alte categorii de persoane care aplică legea, membrii forțelor de ordine să conțină informații potrivite și clare asupra jurisprudenței Curții în domeniile de interes ale acestor profesioniști.
- S-a discutat despre necesitatea de a se reglementa posibilitatea ca instanțele supreme din statele semnatare să poată cere avize consultative Curții cu privire la interpretarea și aplicarea Convenției. Scopul era sa fie puse la dispozitia statelor, în special, instantelor, clarificari utile suplimentare și care să ajute statele să evite alte încălcari ale Conventiei.
Conferința privind viitorul Curții Europene a Drepturilor Omului organizata in 2012 la Brighton.[11]
În declaratia finală din aprilie 2012 s-a reafirmat ca Statele semnatare și Curtea au responsabilitati partajate pentru punerea în aplicare efectivă a Convenției, în virtutea principiului subsidiaritătii. Convenția a fost semnată de state care sunt egale și suverane între ele și care trebuie să respecte cetățenilor drepturile și libertățile prevăzute în Convenție dar și să remedieze încălcarile la nivel național, de o manieră efectivă. Curtea actionează ca o garantie și protecție acordată atunci când încălcările nu și-au obținut remediul la nivel național. Atunci când Curtea a constatat o încalcare, statele trebuie să se conformeze pe deplin. Statele semnatare împart alături de Curte responsabilitatea de a asigura viablitatea mecanismului de Control, având o serie de obligatii:
- Să înfiinteze o instituție natională independentă privind respectarea drepturilor omului
- Să ia măsuri concrete pentru ca proiectele de lege să fie conforme cu Convenția
- Să introducă dacă este nevoie căi specifice/generale de recurs intern pentru a se asigura protecția drepturilor garantate
- Sa încurajeze instanțele de a aplica principiile pertinente ale Conventiei și Jurisprudenței Curții.
- Instanțele nationale/judecatorii sunt încurajați să țină cont de principiile pertinente ale Convenției și de jurisprudența Curții când iși conduc sedințele de judecată și atunci când își redacteaza hotărârile. Totodată, părtilor în litigiu trebuie să li se permită în limitele procedurilor naționale, dar fară obstacole inutile, de a sustine și de a atrage atenția asupra tuturor dispozițiilor pertinente ale Convenției și asupra jurisprudenței Curții.
- Personalul care lucrează în sistemul judiciar, personalul din penitenciare, trebuie să beneficieze de o formare profesională care să le permită să înteleagă și să aplice obligațiile impuse de Convenție.
- Formarea teoretică și practica inițială și continuă a judecătorilor, procurorilor și avocaților este necesar să conțina informații corecte și complete despre Convenție și jurisprudența Curtii.
- Justițiabilii trebuie ăa aibă acces la o informație clară care să le permită să înteleagă limitele protecției oferite de Curte, respectiv să înțeleagă că anumite plângeri nu pot trece de examenul de admisibilitatate.
- Se mai arată că statele dispun în ceea ce priveste modul în care aplică și implementează Convenția și jurisprudența Curții, de o marja de apreciere care este apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și de drepturile invocate. Aceasta semnifică faptul că sistemul Convenției are un caracter subsidiar în raport cu garantarea drepturilor omului la nivel național si că autoritațile naționale sunt în principiu ”mai bine plasate” decat o Curte internatională pentru a evalua nevoile și condițiile de la nivel local. Marja de apreciere are o poziție de egalitate cu supervizarea ce decurge din sistemul Convenției. În această privință rolul Curții este de a examina dacă deciziile luate de autoritațile naționale sunt compatibile cu Convenția având în vedere marja de apreciere de care dispun statele.
- S-a afirmat că o plângere introdusă în fața Curții ar trebui considerată drept inadmisibilă în sensul art. 35 alin 3 (a), dacă reclamantul s-a plâns pentru o problemă care a fost temeinic examinată de un tribunal intern în raport de drepturile garantate de Convenție și prin aplicarea jurisprudenței Curții, inclusiv dacă este cazul, în raport de marja de apreciere de care dispune statul. Dacă însă Curtea apreciază că plângerea ridică o problemă serioasă de interpretare sau de aplicare a Convenției, atunci se va pune în mișcare mecanismul de control.
- Curtea se obligă să aibă o practică strictă și coerentă când declară plângerile inadmisibile.
- Curtea s-a obligat să aibă o preocupare specială pentru ca hotărârile sale să fie clare și coerente, ceea ce ar repezenta un factor de securitate juridică pentru că acest lucru va permite tribunalelor naționale să aplice Convenția de o manieră mult mai precisă, iar reclamanții să evalueze dacă plângerea lor este temeinică. Claritatea și coerența sunt importante atunci când Curtea tratează probleme care au o sferă de aplicare generală. Coerența în aplicare nu presupune ca statele să aplice o hotarare de o maniera uniformă.
- Punerea în aplicare a Convenției la nivel național va permite Curții să joace pe termen lung un rol mai țințit și mai concentrat. Sistemul Convenției trebuie să ajute statele să își asume responsabilitatea ce le revine de a implementa Convenția în plan național.
Conferința la nivel înalt despre viitorul Curții, Oslo, aprilie 2014.[12]
S-au analizat progresele înregistrate de Curte prin aplicarea Protocolului 14 și s-a facut o analiză a modului în care planul de acțiune stabilit la Conferințele anterioare a fost respectat.
Conferința la nivel inalt ”Implementarea CEDO – Responsabilitatea noastra, a tuturor”, Bruxelles, martie 2015. [13]
În declarația adoptată regăsim multe din angajamentele luate la Conferințele anterioare, dar si aspecte noi. S-a propus ca deciziile de inadmisibilitate și deciziile privind măsurile provizorii să fie motivate succint. S-a reținut că prima responsabilitate de a garanta aplicarea și implementarea efectivă a Convenției revine autorităților nationale. Instanțele de judecată sunt primii gardieni ai apărării drepturilor omului, permițând o aplicare deplină, efectivă și directă a Convenției așa cum este interpretată de Convenție, în ordinea internă, în conformitate cu princicpiul subsidiarității.
Statele sunt chemate să acorde prioritate pentru formarea profesională inițială și continuă a judecătorilor, procurorilor, avocaților și agenților publici în sensul cunoașterii jurisprudenței Curții, pentru aceasta putându-se apela la resursele puse la dispoziție de Consiliul Europei prin programul HELP.S-a propus de a se crea ”puncte de contact” pentru drepturile omului între autoritatile executive, judiciară, legislativă și de a crea o rețea între ele prin intermediul reuniunilor, schimburilor de informații, transmiterea rapoartelor anuale sau tematice sau prin reviste periodice.
Conferinta la nivel inalt – Copenhaga 2018[14]
În declarația adoptată se reține :
- În tot procesul de reformă expresia « responsabilitate partajata » descrie legatura intre rolul Curții și a Statelor membre.
- principiul subsidiaritații și marja de apreciere dau nota specială a acestei declarații, insistându-se asupra importanței lor în aplicarea și implementarea Convenției. Principiul subsidiarității va continua să se dezvolte și să evolueze in jurisprudența Curții.
- Se arată că punerea lor in centrul preocupărilor privind aplicarea Convenției nu înseamnă că s-ar accepta o slăbire a protecției drepturilor omului, ci se urmărește responsabilizarea autorităților naționale pentru a garanta protecția drepturilor prevăzute în Convenție. Mijlocul cel mai eficace de a rezolva eventualele încălcari este de a acționa la nivel național și de a-i încuraja pe cei care aplică dreptul să ia inițiativa de a apăra Convenția.
- Aplicarea și implementarea Convenției impune angajamentul și interacțiunea unor largi categorii de participanți: membrii ai guvernului, functionari, parlamentari, judecatori, procurori, instituțiile naționale de drepturile omului, scietatea civilă, universitățile și instituțiile de formare profesională precum și reprezentanții profesiilor juridice.
- S-a subliniat necesitatea de a se acorda o prioritate specială formarii profesionale, în special a judecătorilor, procurorilor a altor agenți ai statului în scopul de a stăpâni și a dobândi expertiză în ceea ce privește aplicarea Convenției.
- Marja de apreciere a statului stă pe o pozitie egală cu supravegherea exercitată prin mecanismul de control al Convenției.
- Se acordă o importanță specială dialogului la nivel judiciar și politic pentru a garanta o conlucrare mai stransă între nivelul național și cel european.
- Rețeaua de curți supreme urmează a asigura schimbul de informații asupra jurisprudenței Curții și este încurajată dezvoltarea sa.
- S-a afirmat că planul de acțiune stabilit la Interlaken și-a atins scopul și că poate spune că s-a ajuns la finalul acestor acțiuni.
Concluziile ce se desprind din declarațiile finale ale acestor Conferințe
Necesitatea amendării Convenției prin protocoale a fost discutată la aceste conferințe la nivel inalt.
Tendințele de schimbare a procedurii de judecată a cererilor adresate Curții au fost anticipate în cadrul acestor conferințe. Filtrajul și aplicarea riguroasă a art. 47 din Regulament, care au determinat îndepărtarea pe cale administrativă a cererilor care nu respectau cerințele de formă, au fost consecința deciziilor luate în aceste conferințe.
Unele schimbări de jurisprudență pot fi înțelese din lectura documentelor adoptate la aceste conferințe.Un exemplu: ”Curtea face eforturi de a oferi o interpretare prudenta si echilibrata a Conventiei”, Conferinta la nivel inalt – Copenhaga 2018
Curtea a schimbat treptat modul în care s-a raportat la autoritațile naționale în special cele judiciare. La inceput, Curtea a sancționat autoritațile judiciare pentru practici considerate neconforme cu Convenția[15]. Pe masură ce lucrurile s-au schimbat și instanțele au preluat în activitatea lor într-o măsura tot mai mare principiile ce se desprindeau din Convenție și din jurisprudența Curții, Curtile Supreme din Statele parti au devenit partenerele CtEDO în efortul de implementare a Convenției. În acest efort a fost adoptat Protocolul nr. 16, iar În 2015 s-a înființat Rețeaua Curților Superioare. Presedintele Curții, afirma anul trecut[16] ”dialogul cu curțile naționale face parte din ADN ul curții noastre. Rețeaua curților superioare[17] ilustrează perfect acest dialog în masura în care aceasta instituție devine o comunitate decisă să aplice în mod eficace principiul subsidiaritătii al cărui obiectiv comun este de a asigura conformitatea deciziilor date în plan intern cu privire la jurisprudența europeana.
Aceste conferințe au determinat schimbari importante în sistemul de supraveghere a executării hotărârilor date de Curte, în sensul de a garanta eficacitatea și transparența acestuia.
[1] Nota: În prezentul material s-a folosit abrevierea CtEDO pentru a desemna Curtea Europeana a Drepturilor Omului și CEDO pentru a desemna Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
[2] Denumită simplificat și Conventia, a fost ratificata de Romania prin Legea nr. 30 din 1994, publicata in M. Of. nr. 135/31 05 1994.
[3] https://www.coe.int/en/web/conventions/search-on-treaties/-/conventions/treaty/results/subject/3
[4] Pana la adoptarea acestui protocol, petentii adresau plângerea Comisiei pentru Drepturile Omului care sesiza Curtea doar dacă apreciau plangerea admisibilă,; Dupa intrarea în vigoare a acestui protocol, petenții au putut adresa plângerea direct Curții.
[5] https://www.echr.coe.int/Documents/Protocol_15_FRA.pdf
[6] Romania a semnat Protocolul nr. 15 la 24 iunie 2013 și l-a ratificat la 28 mai 2015. La data redactarii acestui material toate cele 47 de state au semnat Protocolul si doar Bosnia Hertegovina si Italia nu au ratificat.
[7] https://www.echr.coe.int/Documents/Protocol_16_FRA.pdf
[8]Prin actul de ratificare sunt indicate instantele abilitate sa ceara avize consultative ;
[9] https://www.echr.coe.int/Documents/2010_Interlaken_FinalDeclaration_FRA.pdf
[10] https://www.echr.coe.int/Documents/2011_Izmir_FinalDeclaration_FRA.pdf
[11] https://www.echr.coe.int/Documents/2012_Brighton_FinalDeclaration_FRA.pdf
[12] https://www.echr.coe.int/Documents/Speech_20140407_Spielmann_FRA.pdf
[13] https://www.echr.coe.int/Documents/Brussels_Declaration_FRA.pdf
[14] https://www.echr.coe.int/Documents/Copenhagen_Declaration_FRA.pdf
[15] Beian c Romania, 2007. Divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă. În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. În loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar.”
[16] https://www.echr.coe.int/Documents/SCN_Message_President_Sicilianos_ENG.PDF
[17] https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=court/network&c=fre